Scriu pentru că am mai scris.

Pe social media m-am rezumat de-o vreme la one-linere, unele mai criptice decât altele, dar toate cu o logică în spate… atât timp cât mi-o amintesc. Preferatele mele au cele mai puține reacții, iar asta spune suficient despre cât de targetat mă exprim, despre cât de mult simt nevoia să fiu apreciat pentru adevărurile pe care le exprim.

Pe blog am scris ceva vreme pe când eram suntcalm. Îmi aduc aminte că eram spasmatic, vulgar, sensibil, agresiv, naiv – cu alte cuvinte un mediocru, dar joaca și zâmbetul mi-au fos mereu influențe insistente și cum nu m-am dorit o nestemată a literaturii, eram mulțumit de ararele sclipri de construcție în exprimare ce-mi mai curățau oglinda.

Ca să mă citez puțin, scriam pentru că […]e bine să vezi cât de prost erai sau cât de prost ai ajuns.[…] – am uitat să spun că nici depresiv nu eram. Deloc.

Am scris pe forumuri, de la flirturi directe sau indirecte, la critici și dezbateri brutale și, preferatele mele, analizele pe text, unde luam un text oarecare, probabil al vreunui user cu pretenții de superioritate (cel mai vigilante eram eu) și-l desfăceam și-l răsuceam până ieșea ceva sublim-barbar.

Am scris pe mIRC și alte chat-uri. ASL PLS viteză, 10 canale, 10 ferestre private, prezent peste tot aproape simultan.

Am scris și de mână, desigur – mi se pare un sentiment aparte cel creat de stiloul care-alunecă pe hârtie și liniștește fluxul de gânduri nebune doar prin limitarea sa de a nu le putea exprima pe toate o dată. Un jurnal, două, trei, hârtii, notițe, scrisori de dragoste, măzgălituri pe pereți. Găsisem deunăzi un astfel de jurnal adolescentin și mă citeam patern cum sufeream din cele mai importante motive al existenței umane. M-aș fi dojenit pentru lipsa de talent, dar m-am mângâiat doar.

“Rocsana te iubesc mut” este prima mea scrisoare-declarație de dragoste. A se observa poetul care-și exprima muțenia declanșată de impactul iubirii. Aveam vreo 6 ani, iar ea stătea la etajul 1. Am ascuns scrisoarea sub preșul ei o vreme, până am înțeles că nu prea-și atingea menirea acolo, după care am pus-o deasupra.  Eu am rămas cu liricul existenței, Roxana fu captivată de altcineva, iar scrisoarea, luând în calcul reacția inexistentă, e posibil să fi fost sfâșiată de un câine mic și isteric.

Mergând mai departe, care-ar fi înapoi, mi s-a zis că-ncercam să scriu pe pereți de mic, dar nu prea-mi ieșea cum trebuie, deoarece nu stâpâneam bine tehnica scrisului cu fecale. Eram mic, dar dacă m-aș fi ținut de treabă, mare lucru aș fi putut exprima cu timpul.

Am scris multe odată cu campania Românii Sunt Frumoși, de la zeci de placarde, ceva texte printate, comunicate de presă and so on – ce-i drept aici mai mult am vorbit și făcut decât scris.

Scriu pentru că am mai scris și-mi place a mai scrie.

Lectură plăcută!