Nu mult după ce ne-am născut, suntem învățați câte avem de făcut. Aia se face într-un fel, aia în altfel, dar toate se fac, pentru că altfel trece viața pe lângă noi și murim nefăcând tot.

Ilinca și mai ales Călin sunt niște copii locvace, care-și iau atenția cu forța, precum orice pui de om. Tati, aia ce[…]? Dar tati, eu am […] Taaa-tiiii […]. Mă bucură să-i văd sociabili și comunicativi și le dau de-nțeles că-i ascult, nu doar aud, chiar dacă nu am nimic de adăugat – mă gândesc că dacă-i gonesc acum, când bodogăne toate aiurelile, atunci când vor crește și vor avea ceva articulat de exprimat, mă vor evita din pricina căilor de comunicare prost bătătorite. Așa că-mi văd de treabă, îi ascult, îi mai înteb.

Daaaar! Uneori, după o zi solicitantă, chiar nu pot să-l aud pe Călin cum turuie să n-adoarmă (la propriu) și-l mai rog să respire. Uneori direct, că n-am energie, iar alteori formulez o-ntrebare-ntr-o frază suficient de complicată-ncât să-l scoată puțin de pe traiectorie. După cum ziceam într-un post anterior, cuvintele aleatorii adorm, măcar elanul.

Ilinca, ceva mai mare, este în zona în care se aruncă la contre sau la monopolizarea din mers a unei discuții, doar de dragul de a se auzi vorbind, moment în care-i readuc aminte că de vorbit este ușor, că dai din gură și ușor-ușor înveți – mai mergi pe la logoped, dacă nu-ți ies cum trebuie sunetele, mai citești ceva, dacă nu ți se așează fluent cuvintele – dar cu tăcutul este mai greu.

Cu tăcutul este greu, pentru că trebuie să-ți ții părerile-n frâu și să te rezumi doar la exprimarea esențială și eficientă. Mai este greu și pentru că ai de ascultat multe bazaconii propulsate la rang de opinie argumentată de vreun ego neiubit dezinteresat – de câte ori nu a trebuit să zâmbești fals la auzul unor păreri eronate doar pentru a evita o cringe-uială (meritată, de altfel), sperând că se termină mai repede șarada. Este și asta o provocare.

Am asemuit dorința de a verbaliza cu incapacitatea nou-născutului de a gestiona realitatea. A ieșit dintr-un mediu cald și intim într-o lume rece și bulversantă. Ce face? Țipă. Urlă. Verbalizează disconfortul. Mergând pe-acest fir am observat că-s mai guraliv atunci când sunt obosit, tensionat, stresat, iar cum nu-s unic (în toate privințele), am fost atent și-n jur și-am observat un tipar similar și la alți oameni – ne exteriorizăm distanțarea de la zona de echilibru interior prin atacuri către exterior.

Cu tăcutul e mai greu deoarece este mai greu de obținut. În fond și la urma urmei, de ce-ai avea neapărat ceva de spus atunci când ai suficiente răspunsuri pentru pace și destule întrebări lansate-n eter? Aștepți și este suficient.

Spor la liniște!