M-au întins pe o masă de oameni întinși,
mi-au adormit perdeaua de peste vise
și-au început să-mi taie-n tăcere ochii
fără ca amintirile să-mi fie atinse.

Ce nu era tăiat se-ntorcea pe dos,
sub lacrimi printre falange strecurate,
și mă cambra-nspre măduvă lin,
în resorturi scurte lung încordate.

După ce-au scos din ambii ochi
ce-i urât, ceea ce este de nevăzut,
i-au cusut inapoi cu ață de sânge-nchegat de ac
și au terminat la fel cum au început.

Soarele, luna si marea imi sunt dușmani,
iar pentru o vreme nu mai sunt acel
om pe care-l priveam in ochi cu drag:
sunt doar o anomalie de fals de fel.

Aș vrea să-ți licăr cald a uman,
dar sunt intr-o stare amorf-neutră
și orice zbucium, intenție sau zvâc
se-ncleștează-ntr-o stare ce latră.

Mi-e frică să plâng, ca nu cumva
să ia foc sutura ce ține urâtul afară,
iar ochii mei să fie orbiți de tot,
orbiți de mine, orbiți de iară.

Văd prin ei un somn inuman, ce greu
se lasă adormit, liniștit, obosit.
Șade doar pentru a fi observat,
cum stă-n acest rost nepotrivit.

Nu sunt nici închiși, nici deschiși,
nici vii, nici morți. Ei simplu asistă,
la o prezență pulsândă probabilă,
ce nu mai știm dacă există.