Sunt calm, dar nu tot timpul.

În perioada acesta, în care încerc să mă apuc de nefumat, sunt cel mai calm dintre toți cei pe care-i cunosc, dar aprofundez cu altă ocazie acest act de neprostire al nefumatului. Acum aș dori să mă concentrez la o situație care mă liniștește profund, până-n măduva oaselor și dincolo puțin, către alte dimensiuni, mai puțin euclidiene.

La locul de muncă, încăpând mai multe persoane în ascensor, se obișnuiește să ne salutăm ba la intrare-n lift, ba la coborâre – așa mimăm în corporație faptul că am fi niște animale social-voluntare.

Urc:
– ‘Neața!
– ‘Neața!
– Bună dimineața!

Cobor și le urez
– O zi faină!
, la care primesc răspuns:
– O zi bună!

aaand click!:
Adică mă contrazici tu pe mine?! Așa vrei să ne-ncepem ziua?
De unde-ai simțit că exact răspunsul ăsta-l căutam? Citești gânduri? Atunci citește-l p-ăsta…
E vreun concurs ceva și nu-mi dau seama?
Am zis “faină”! Ai auzit ceva sau ești deja pe robot automat?
Știi de existența lui “Mulțumesc. La fel!” sau “Asemenea!” sau simplu “La fel.”?
Mvai, ce frumos ne completăm! Nu vrei tu să-mi completezi și…
Bine că nu răspunzi cu “Noapte bună!”, “Poftă mare!”, “La Mulți Ani!” sau, de ce nu, cu “Adevărat a-nviat!”?
Dă-te-n gâtu’ mă-tii!

Iar toate aceste scenarii mi se desfășoară simultan în minte în momentul în care zâmbetul matinal mi se transformă într-un rictus rigid, cauzat de-ncleștarea nervoasă a mandibulei, care mușcă din timp. Iar cu această mimă robotoidă îmi întâmpin colegii deja veniți la birou.
Unul, mai grijuliu, care simte nevoia să-și salte moralul pe suferința altora printr-o falsă atitudine empatică:
– Dar ce-i cu tine? că pari puțin supărat.
Neavând energia să-i transpun în cuvinte tot tumultul mental matinal categoria ascensor, răspund demisec:
– Eh, așa sunt eu lunea.
– Dar astăzi este miercuri!
Auzi…