de nevoie.

Scriu, șterg, scriu, șterg, scriu, șterg… până nu mai găsesc rostul exprimării în sine.

M-am trezit neplăcut și neplăcut am fost toată ziua, iar pe final s-a găsit un cineva să fie cireașa de pe tortură printr-un gest inadecvat. De iscat scandal nu-i loc – poate și omul ăla avut o zi proastă, sau poate doar așa este el urât de fel și așteaptă o supapă socială, poate oricum nu-i pasă, poate multe altele – așa că iau actul, îl învelesc în neplăcut și-l duc acasă, unde-l aștern pe ceva alb, fie hârtie sau ecran, și-l storc de insignifianță până-ncepe s-adoarmă litera, iar apoi se naște o concluzie de câteva cuvinte pe care n-o înțelege nimeni, de multe ori nici eu întru totul.

M-am trezit că vocile forului interior se contracarează reciproc întru haos. De fel le las să dezbată existența mea instantanee, dar uneori mai simt nevoia și a unui liber arbitru aparent, moment când le iau de gât și le mângâi spre o consensualitate comună. Nu contează că-i pace, furie, ură, iubire, indiferență sau altceva, important e ca vocile să susțină acel gând pentru o vreme, până la materializarea sa în rânduri.

M-am trezit singur, înconjurat de străini ce vorbesc altă limbă, gândesc altă lume, simt altă realitate, iar dorința de a mă exprima se materializează într-un urlet mut și bălos, încleiat în propria-i neputință de a se face înțeles. Secat în solitudine, aștern fărâme ale percepției pe alb doar-doar voi atinge astfel pacea albului.

Scriu de nevoie să mă trezesc. Iar și iar și iar.