M-au întins pe o masă de oameni întinși,
mi-au adormit perdeaua de peste vise
și-au început să-mi taie-n tăcere ochii
fără ca amintirile să-mi fie atinse.

Ce nu era tăiat se-ntorcea pe dos,
sub lacrimi printre falange strecurate,
și mă cambra-nspre măduvă lin,
în resorturi scurte lung încordate.

După ce-au scos din ambii ochi
ce-i urât, ceea ce este de nevăzut,
i-au cusut inapoi cu ață de sânge-nchegat de ac
și au terminat la fel cum au început. Continue reading →