Nu mult după ce ne-am născut, suntem învățați câte avem de făcut. Aia se face într-un fel, aia în altfel, dar toate se fac, pentru că altfel trece viața pe lângă noi și murim nefăcând tot.

Ilinca și mai ales Călin sunt niște copii locvace, care-și iau atenția cu forța, precum orice pui de om. Tati, aia ce[…]? Dar tati, eu am […] Taaa-tiiii […]. Mă bucură să-i văd sociabili și comunicativi și le dau de-nțeles că-i ascult, nu doar aud, chiar dacă nu am nimic de adăugat – mă gândesc că dacă-i gonesc acum, când bodogăne toate aiurelile, atunci când vor crește și vor avea ceva articulat de exprimat, mă vor evita din pricina căilor de comunicare prost bătătorite. Așa că-mi văd de treabă, îi ascult, îi mai înteb.

Daaaar! Uneori, după o zi solicitantă, chiar nu pot să-l aud pe Călin cum turuie să n-adoarmă (la propriu) și-l mai rog să respire. Uneori direct, că n-am energie, iar alteori formulez o-ntrebare-ntr-o frază suficient de complicată-ncât să-l scoată puțin de pe traiectorie. După cum ziceam într-un post anterior, cuvintele aleatorii adorm, măcar elanul. Continue reading →