În multe dintre isekai-uri, rolul lui Charon este preluat de un camion, truck-kun cum îl cunosc prietenii. Acesta lovește, de obicei personajul principal, pentru a-i muta existența într-o lume nouă, probabil într-un RPG magic-medieval. Deseori, cel lovit și resuscitat în alt scenariu cam are nevoie de o schimbare în mai bine, pentru că lumea-n care a trăit nu-i prea simte lipsa – un element ordinar de statistică. Arar, cel strămutat reprezintă ceva valoros în lumea sa inițială, iar lipsa sa este marcantă, poate mai marcantă decât prezența.

Ileana era fană înrăită încă din școala primară. Avea tricou, avea casete, știa versuri. Prinsesem și eu la televizor, dar nu suficient. Abia când Dan făcu cumva rost de un album am stat și am ascultat. Ah, știu! Copiase o casetă de la văr-su, care era mai punker de fel, parc-a avut și o formație, dacă-mi aduc aminte bine. Și am ascultat. În general, când ascult ceva, acord atenție mai redusă versurilor, fiind atent mai mult la paraverbal, la ce vibrează-n mine ce vibrează-n membrana difuzorului. M-a întors pe ici, m-a zgâlțâit pe colo, răsucit pe dincolo, atins pe dincoace.

După câțiva ani, sărac fiind încă, îmi plăcea să mă zgâiesc la vitrine. La metrou erau mai multe dughene, fiecare cu câte ceva: cu alimente, cu obiecte vestimentare, cu nimicuri sensibile, dar exista și una unde se găseau reviste străine. Frumoase, în țiplă, aliniate frumos pe categorii, de la auto la casnice la arte. Nu știu cum, dar într-o zi am avut bani la mine și mi-am zis că merit și eu ceva străin, așa că m-am oprit la dugheana cu pricina și am cotrobăit mai cu atenție printre reviste, căci eram deja un posibil client. Nimic interesant, așa că dau să plec, moment când zăresc în geam, pe interior, o revistă, cred că se numea “Poster”, cu un Kurt Cobain pe copertă. Hei, dar mie-mi place Nirvana, și am doar un poster cu ei. Cred că încă unul n-ar strica. Mai citesc și eu niște articole despre artiști… Așa că am solicitat revista respectivă. Era ultima din cinci primite – ce noroc pe mine, respectiv și pe ceilalți patru.

Ajung acasă, scot revista din țiplă și deschid să văd ce scrie despre Cobain și Nirvana. Absolut nimic! Revista se numea “Poster” pentru că era compusă exclusiv din postere. Vreo 33 la număr, de diferite dimensiuni, din diferite concerte despre care aveam să aflu peste ani, odată cu evoluția internetului. Două afișe cu Nirvana, restul cu Kurt Cobain. M-a emoționat investiția mea, dar m-a amărât puțin că trebuia să aleg pe ce parte să prind foaia, imagini fiind pe ambele fețe, iar peretele deloc de sticlă.  Și-am început a le tria după mesaj, vibe, completare reciprocă, astfel încât mesajul să fie cât mai cuprinzător. La final, am mai rămas cu două foi mai micuțe, iar spațiul destinat posterelor era ocupat în proporție de 120-130% – chiar nu puteam strica farmecul poveștii omițând din afișe, așa că m-am extins pe unde-am reușit. Eram și mai emoționat de investiția mea, acum că-i zăream mai clar rezultatul. M-am pupat!

Anul acesta s-au făcut 30 de ani de când nu mai este Kurt. A decis că este suficient și a completat 27 Club. Printre fărămițe de amintiri parc-o mai văd pe Ileana suferind într-un Aprilie de clasa a V-a. O compătimeam pentru pierdere, dar o și invidiam pentru capacitatea de a iubi astfel.

Deunăzi, dădusem, mai mult sau mai puțin din întâmplare, de un articol cum că Gen Z a prins gustul de Nirvana, iar cel mai frumos comentariu găsit pe subiect este:

Every generation gets hooked on Nirvana. One of those bands.

E greu să rămâi impasibil la ceva atât de aparte. Este ceva-n timbrul lui Kurt cu efect de timbru.

Incontestabil, Unplugged este fantastic și am un obicei să-l mai petrec din când în când, dar melodia pe care o port mai des cu mine și o strecor prin seturi oricând găsesc prilej, este un remix – cel mai bun! că le-am ascultat eu pe toate.

Sperăm că truck-kun l-a dus pe Kurt-sama într-o lume mai bună, mai aproape de sufletul său aproape-nțeles. Domo arigato!