Sunt multe motive pentru a zâmbi, din câte am auzit. Dar zilele acestea, unul anume mi-a atras atenția.

Trecând printr-o perioadă mai îngândurată, cred că am uitat să zâmbesc. Cumva s-au scurs chiar și resursele ce alimentau acel zâmbet optimist-inerțial. Cu ideile și actele ce se succed într-un ritm intens, am trecut cu vederea automatismele sociale, ba chiar le-am anulat, să se mai odihnească-n pace și ele.

Buzele, obișnuite a zâmbi, a comunica într-o notă caldă, ludică și liniștită, se regăsesc într-o stare neutru-căzute, atârnă greu într-un rece vulgar, acoperind niște dinți ce scrâșnesc întru hulire, printre flegme. Și-n toată această schimbare de peisaj apare și sângele.

Atunci când buza, de fel săltată de colțuri, se aruncă bleg peste dinți, aceștia se simt înghesuiți și-și fac loc prin buza neinvitată. Iar uneori, când se îndeplinesc condițiile optime, buza este sfârtecată, iar sânge curge ușor, pe ici pe colo, prin părțile lezate. Nu mult, dar suficient căt să usture, să ațâțe, să îndemne, constrângă la a zâmbi.

Mă bucur că sunt, totuși, pe o cale de-ntors și nu mă regăsesc în nefasta situație de a nu putea da înapoi, cu buza pe veci sfârtecată și blocată-n noul lăcaș izvorât din îngândurare brutală. Mă bucur că nu m-am însângerat de prea multe ori pentru a-mi da seama de durerea ce-mi stă în calea suferinței – nu puteam a gândi liniștit la rezolvări de neșanse că a venit necuvântul să-mi rostească ceva pe buze, să se scuze că altfel nu știe a se exprima.

Așa că îmi asum un zâmbet și merg mai departe. Oricum n-am de ales 🙂