Cândva, am visat că sunt eu.
Privind de dincolo de bine,
de dincolo de rău,
de dincolo de orice omzeu.

Pământul l-am respirat dintr-un plămân,
iar în liniștea încă-necunoscutului
m-am dus cu celălalt plămân.
Nu am putut deloc să amân,
nu am putut nici într-o parte,
dar nici în alta să rămân,
priponit de-un sens de pe o dreaptă
mai veche decât memoria străaștrilor,
într-un plan mai fin
decât planul divin,
într-un etern cumul
de dimensiuni nedimensionate.

Pacea matriceală nu știe prea multe.
De fapt… nu știe nimic.
Și nici nu-i necesar,
pentru că Ea este Totul,
inconștient de infinitatea sa,
dar împăcat cu noțiunea
de a simplu fi.